Capitolul XV – La spital

13 puncte bonus

6 rezolvări

Romană

La spital

În faţa uşii s-au oprit şi Fulg-de-nea a tras de mânerul clopoţelului. S-a auzit: “cling-cling!”
Uşa s-a deschis. În prag a apărut o infirmiera în halat alb şi cu o băsmăluţă de sub care scăpaseră nişte bucle aurii.
— Ah, doamne, a exclamat ca plesnindu-şi speriată palmele. Aţi mai adus un bolnav! Nu mai am unde-l pune, pe cuvânt de onoare! De unde-i tot scoateţi? Un an întreg a stat spitalul gol — nimeni n-a vrut să se trateze — şi azi, ăsta e al cincisprezecelea bolnav!
— Prichindelul ăsta nu e câtuşi de puţin bolnav, răspunse Fulg-de-nea. A venit să-şi viziteze prietenii.
— Ei, atunci intraţi.
Prichinduţele şi Habarnam intrară în cabinetul medicului. Mierinana şedea la birou şi scria ceva. În faţa ei se afla un teanc de fişe medicale, din acelea în care se înscriu bolile celor internaţi. Văzându-le pe Fulg-de-nea şi pe Ochi-albaştri, ea spuse:
— Aţi venit, probabil, să-i vedeţi pe bolnavi? Nu se poate, nu se poate! Aţi uitat că bolnavii au nevoie de linişte? Iar dumneata, Ochi-albaştri, te-ai şi ales cu un plasture în frunte? Te felicit! Ţi-am spus că aşa va fi. Ştiu prea bine că-i de-ajuns să apară în casă un singur prichindel, ca să te aştepţi la vânătăi şi cucuie.
— Noi nu avem câtuşi de puţin intenţia să-i vizităm pe bolnavi, răspunse Fulg-de-nea. Iată, acest prichindel doreşte să-şi vadă prietenii.
— Acestui prichindel i-am poruncit să stea în pat, iar el s-a dat jos fără permisiunea medicului şi, după câte văd, s-a şi luat la bătaie, Nu pot să-l las. Spitalul nu e loc pentru încăierări.
— Dar nici prin minte nu-mi trece să mă încaier, răspunse Habarnam.
— Nu şi nu! strigă cu severitate Mierinana şi bătu cu cornetul ei de lemn în birou. Prichindeii spun întotdeauna: “N-am de gând să mă încaier”, dar după aceea, oricum, se iau la bătaie.
Socotind încheiată discuţia cu Habarnam, Mierinana se întoarse spre Ochi-albaştri:
— Ia, să-ţi văd fruntea, drăguţo.
Ea dezlipi plasturele şi cercetă fruntea lui Ochi-albaştri.
— Nu mai ai nevoie de plasture, spuse Mierinana după ce o examina. Vino cu mine, drăguţo, să-ţi facem nişte raze ultraviolete, ca să-ţi dispară vânătaia.
Şi părăsi camera, împreună cu Ochi-albaştri. Habarnam descoperi în cuier un halat alb şi o bonetă. Fără să stea mult la gânduri, el îmbrăcă halatul, îşi îndesă cu greu boneta pe cap, după care îşi puse pe nas ochelarii lăsaţi de Mierinana pe birou şi, luând cornetul de lemn, ieşi din cameră. Fulg-de-nea îl privea entuziasmată, minunându-se de curajul şi ingeniozitatea lui.
Luând-o la întâmplare pe coridor, el deschise o uşă şi se trezi în salonul în care erau culcaţi prietenii lui — prichindeii. Se apropie de primul pat şi dădu peste Dondănel. Chipul lui era întunecat şi vădea nemulţumirea.
— Cum te simţi, bolnavule? întrebă Habarnam, dându-şi silinţa să-şi schimbe glasul.
— Minunat, răspunse Dondănel şi se schimonosi atât de cumplit de parcă era gata să-şi dea duhul în următoarele cinci minute.
— Ridică-te, bolnavule, porunci Habarnam.
Dondănel se săltă de mijloc, privind resemnat drept în faţa sa. Habarnam lipi de pieptul lui cornetul de lemn şi spuse:
— Respiră.
— Ce-nseamnă asta? bombăni Dondănel. Ba ridică-te, ba culcă-te, ba respiră, ba nu respira!
Habarnam îl pocni cu cornetul în cap, certându-l:
— Tu, Dondănel, nu te-ai schimbat deloc. Bombăneşti ca totdeauna.
Dondănel îl privi mirat:
— Habarnam!
— Gura! îl ţistui Habarnam.
— Ascultă, Habarnam, scapă-mă de-aici, şopti Dondănel. Sunt sănătos tun, pe cuvânt de onoare! M-am lovit la genunchi, dar nu mă mai doare aproape deloc, iar astea mă ţin în pat, mi-au luat hainele. Nu mai pot! Vreau să umblu pe picioarele mele, înţelegi ?
Dondănel se agăţase de mâneca lui Habarnam şi nu vroia să-i mai dea drumul.
— Noi am căzut din coş la marginea oraşului şi ne-am culcat să tragem un pui de somn. În zori, hop, prichinduţele: “De unde sunteţi, prichindeilor?” “Noi, le-am spus, am zburat cu balonul şi ne-am lovit.” “Aha, v-aţi lovit! Atunci, trebuie să vă tratăm! Haideţi la spital!” Şi am venit.
— Vasăzică, nu e nimeni bolnav? întrebă Habarnam.
— Nu, numai Glonţişor, doar el e bolnav. Habarnam se apropie de Glonţişor:
— Ce-ai păţit?
— Mi-am scrântit piciorul. Nu pot nici măcar să-l pun în pământ. Dar altceva mă frământă, s-a pierdui Strop. Fii amabil, fa o faptă bună, caută-l pe Strop! Trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Că eu nici nu mă pot mişca din pat.
— Bine, spuse Habarnam. O să ţi-1 caut pe Strop, dar tu să le spui tuturor că eu am născocit balonul.
Habarnam trecu pe la toţi prichindeii şi le ceru să spună că el, chipurile, inventase balonul. În cele din urmă se întoarse în cabinetul medicului. Fulg-de-nea îl aştepta nerăbdătoare.
— Ei, ce-i cu bolnavii? întrebă ea.
— Dar ce, parcă ăştia-s bolnavi? dădu din mână, a lehamite, Habarnam. Numai unul singur, Glonţişor, e puţin rănit.
— Înseamnă c-o să le dea drumul repede! se bucură Fulg-de-nea. Ştii ce propun eu? Să organizăm în cinstea însănătoşirii bolnavilor un bal. Vai, ce veselie va fi!
— N-am avut deloc impresia că au de gând să le dea drumul, răspunse Habarnam.
Tocmai atunci s-au întors Mierinana şi Ochi-albaştri.
— De ce-ai îmbrăcat halatul? Ce-nseamnă abuzul ăsta? se repezi Mierinana la Habarnam.
— Nu-i nici un abuz, răspunse Habarnam. Pur şi simplu, am făcut un control.
— Şi ce-ai constatat în controlul ăsta al dumitale? întrebă ironic Mierinana.
— Am constatat că toţi bolnavii, în afară de unul singur, sunt sănătoşi şi pot părăsi spitalul.
— Nu, nu! zise Mierinana speriată. Îţi închipui ce-ar însemna să le dăm drumul la paisprezece prichindei dintr-o dată? Ar răsturna oraşul cu fundul în sus! N-ar rămâne un geam întreg, toată lumea s-ar umple de vânătăi şi cucuie. Pentru a preîntâmpina îmbolnăvirile prin vânătăi şi cucuie, trebuie să-i reţinem pe prichindei în spital.
— Dar nu se poate să-i lăsăm să plece pe rând? spuse Ochi-albaştri. Să zicem, câte unul în fiecare zi.
— E puţin câte unul, măcar câte doi, interveni Fulg-de-nea. Vrem să organizăm cât mai repede un bal.
— De acord, se învoi Mierinana. Se va întocmi o listă şi începând de mâine vom externa câte un bolnav.
Fulg-de-nea bătu din palme şi se repezi s-o îmbrăţişeze pe Mierinana.
— Ba câte doi, scumpa mea, câte doi! Grozav aş vrea să-i văd ieşiţi pe toţi. Doar şi dumneata doreşti un bal. Dansezi atât de bine!
— De acord, câte doi, se îmbuna Mierinana. Vom începe cu cei mai cuminţi. Dumneata va trebui să ne ajuţi, i se adresă ea lui Habarnam. Care e cel mai liniştit dintre ei?
— Păi, cu toţii sunt liniştiţi!
— Ei, uite că asta n-o cred în ruptul capului. Nu există prichindei cuminţi. Trebuie să născocim pentru ei vreo treabă, ceva ca să uite de ştrengării.
— În cazul ăsta, ce-ar fi să le dăm drumul în primul rând celor doi meşteri — Şurubel şi Piuliţă? Ei s-ar putea apuca îndată de reparaţia maşinii, spuse Ochi-albaştri.
— Bună idee! aprobă Mierinana. Uite, o să începem cu Şurubel şi Piuliţă.
Şi scrise pe o hârtie: Şurubel şi Piuliţă.
— După ei aş vrea să-l trecem pe Dondănel, spuse Mierinana. E un nesuferit. Bombăneşte tot timpul şi-i enervează pe toţi.
— Nu, nu e cazul, obiectă Habarnam. Pe Dondănel e mai bine să-l mai ţinem în spital, ca să se dezveţe să tot bombănească.
— Atunci poate să-i dăm drumul lui Pilulă. E nemulţumit de acest spital şi critică fără încetare metodele noastre de tratament. E un bolnav foarte turbulent! Nu mă opun deloc să scăpăm de el.
— Nu, nici pe Pilulă nu-i cazul să-l lăsăm, răspunse Habarnam, Toată viaţa i-a tot tratat pe alţii, n-are decât acuma să se lase tratat el de alţii. Mai bine ar fi să-l externăm pe Acuarelă. E un pictor bun şi se va găsi imediat vreo treabă pentru el. E elevul meu. Eu l-am învăţat să picteze.
— Chiar aşa, scumpa mea! imploră Fulg-de-nea. N-am putea să-l externăm astăzi pe Acuarelă? O să-l rog să-mi facă portretul.
— Şi pe Guslă, adăugă Habarnam. Şi el e un prieten de-al meu. Eu l-am învăţat să cânte la piculină.
Fulg-de-nea se repezi din nou s-o îmbrăţişeze pe Mierinana:
— Să-i externăm pe Guslă şi pe Acuarelă. Te rugăm.
— Ei bine, pentru aceştia facem o excepţie, se lăsă înduplecată Mierinana. Dar pe ceilalţi îi vom externa în ordine, cum am hotărât.
În sfârşit, lista fu întocmită.
Mierinana dădu dispoziţie să se elibereze de la magazie hainele lui Acuarelă şi Guslă. Peste câteva minute, amândoi, radiind de bucurie, se prezentară în cabinetul ei.
— Noi vă externăm, spuse Mierinana. Străduiţi-vă să vă purtaţi frumos, în caz contrar vom fi nevoite să vă aducem din nou în spital.