Capitolul XXX – Întoarcerea

5 puncte bonus
4 rezolvări
Romană

Autor quiz: AlergatoareaRapida94

0
(0)

Întoarcerea

Multe zile Ştietot şi prietenii săi osteniră prin păduri şi câmpii până ce, în sfârşit, ajunseră pe locuri cunoscute.
Se opriră pe o colină înaltă de unde putură admira, în toată frumuseţea lui, Oraşul Florilor. Vara se apropia de sfârşit şi străzile erau inundate de mulţimea florilor: crizanteme albe, dalii violete, margarete viu colorate. Prin curţi, presărate asemeni unor fluturi — străluceau frumoasele pansele. Condurii-doamnei, cu florile lor ca focul, se învolburau pe lângă garduri, îmbrăcau pereţii caselor, se iţeau până şi pe acoperişuri. Vântul uşor purta până la ei parfumul delicat al florilor de rezeda sau al romaniţei.
De bucurie Ştietot şi prietenii lui se îmbrăţişară.
Curând, ei păşeau pe străzile oraşului natal. Din toate casele, locuitorii ieşeau grăbiţi să-i vadă pe călătorii noştri. Ştietot şi prietenii lui erau atât de bronzaţi după îndelunga lor pribegie, că la început nimeni nu-i recunoscu.
Deodată cineva strigă:
— Fraţilor, dar ăsta-i Ştietot! Uitaţi-vă la el cum merge în fruntea tuturor!
Îndată porniră exclamaţii din toate părţile:
— Iată-1 pe doctorul Pilulă! Şi pe vânătorul Glonţişor, şi pe Zăpăcilă, şi pe Gogoaşă!
Plini de bucurie locuitorii se porniră să strige:
— Ura!
Dar să-i fi văzut când Ştietot şi prietenii săi intrară pe strada Campanulelor! Aici toţi le erau vecini şi vechi cunoştinţe. Strada forfotea de pitici. Prichindeii îi îmbrăţişau şi-i sărutau pe îndrăzneţii călători, iar prichinduţele presărau în calea lor petale de margarete.
Deodată, de undeva năvăli în goană un căţeluş. Începu să latre, să sară în jurul lui Glonţişor şi să-i lingă mâinile.
— Fraţilor, păi, ăsta nu-i altul decât Strop al meu! strigă vânătorul. Vecinii le povestiră cum, la câteva zile după ce balonul îşi luase zborul, Strop se întorsese acasă. De aceea ei au socotit că Glonţişor şi prietenii lui pieriseră şi nimeni nu mai spera să-i vadă vreodată.
— Ah, credinciosul, bunul meu căţel! îl mângâia Glonţişor. Vasăzică n-ai murit! Iar eu am suferit atâta pentru tine!
În această clipă apăru în celălalt capăt al străzii un alt grup de prichindei, în fruntea tuturor alerga poetul Floricică.
— O poezie! strigară cu toţii. Vrem o poezie imediat!
Prichinduţele începură să bată furtunos din palme, iar câţiva prichindei rostogoliră de undeva un butoi gol, pe care-l aşezară cu fundul în sus, în mijlocul străzii.
Cineva strigă:
— Sus pe butoi, Floricică, şi recită-ne o poezie!
Împins, dus de subţiori, Floricică fu urcat pe butoi. Rămase o clipă pe gânduri, tuşi scurt, apoi întinse mâna spre Ştietot şi prietenii săi şi declamă cu înflăcărare versurile pe care le compusese chiar acolo, stând pe butoi:
Cutezătorilor drumeţi o caldă urare,
Ei au plecat în zbor cu un balon mare,
Dar iată, ne-au făcut figura
Şi s-au întors fără balon — ura!
— Ura-a-a! strigară piticii din toate părţile.
Îl dădură imediat jos de pe butoi pe Floricică. Prichindeii îl prinseră de mâini şi-l purtară pe sus până acasă, iar prichinduţele alergau în urma lui şi aruncau petale de margarete.
Datorită acestor versuri Floricică ajunse atât de celebru, de parcă el însuşi ar fi înfăptuit minunata călătorie.
Drumeţii noştri cutezători au deschis portiţa şi s-au îndreptat spre căsuţa lor, care rămăsese pustie zile de-a rândul. Numai Habarnam rămase singur în stradă. El privi trist în urma mulţimii care se îndepărta, apoi îşi aruncă ochii în jur ca şi cum ar fi căutat pe cineva anume. Dar strada era complet goală. Parcă-i suflase vântul pe toţi. Ochii lui Habarnam se întunecară încă şi mai mult, dar în clipa aceea zări în capătul celălalt al străzii, la umbra unui gard, o siluetă firavă, care rămăsese cu gura căscată şi-l privea cu ochii larg deschişi.
— Peticel! exclamă Habarnam, recunoscându-şi prietenul şi întinse amândouă mâinile spre el.
Peticel chiui de bucurie şi se aruncă spre Habarnam, iar Habarnam alergă în întâmpinarea lui. Cei doi prieteni aproape că-şi izbiră frunţile unul de altul şi se opriră în mijlocul străzii. Peticel îl privea cu mândrie şi dragoste pe prietenul său, care devenise un călător renumit, iar Habarnam se uita la el cu un zâmbet vinovat. Stătură astfel îndelung cercetându-se unul pe celălalt şi de emoţie nu putură să scoată o vorbă. După aceea se îmbrăţişară cu putere şi din ochii lor începură să curgă lacrimi.
Halal de asemenea întâlnire!
Cu asta renumita călătorie a lui Ştietot şi a prietenilor săi a luat sfârşit. În Oraşul Florilor viaţa începu să se desfăşoare ca mai înainte… adică nu, nu se poate spune că era chiar la fel ca mai înainte.
Din acea zi în care drumeţii noştri cutezători se întoarseră acasă, în oraş nu se vorbea decât despre ei. Toţi locuitorii, prichindei şi prichinduţe, veneau seara în căsuţa lui Ştietot şi ascultau poveşti despre întâmplările lor din Oraşul Verde.
Lui Gogoaşă îi plăcea să-şi amintească de gustoasele plăcinte cu care-l ospătaseră prichinduţele, iar Limonadă se lăuda cu limonada pe care o băuse.
Ştietot povestea despre conductele din tulpini de stuf şi fântânile arteziene, despre podul atât de minunat pe care-l construiseră prichinduţele, precum şi despre pepenii uriaşi pe care îi cultivau ele. Când se vorbea de asta, Limonadă scotea întotdeauna din buzunar câte un sâmbure de pepene şi spunea:
— Cine şi-ar fi putut închipui că dintr-un sâmbure ca ăsta se pot face câteva butoaie cu sirop!
Lui Probabil şi Grăbilă le plăcea cel mai mult să povestească cum lucraseră ei, împreună cu prichinduţele, la culesul recoltei. Şurubel şi Piuliţă vorbeau despre mecanizare, despre prietenii lor — şoferul Covrig şi mecanicul-inventator Elice, la care totul era acţionat de butoane. Plăcerea lui Glonţişor era să descrie cum a fost tratat în spital şi ce minunat doctor este Mierinana, care i-a vindecat atât de bine piciorul scrântit, că acuma poate nu numai să meargă, ci chiar să alerge şi să ţopăie. Ca dovadă Glonţişor începea să sară într-un picior — tocmai pe acela care-i fusese scrântit.
Cu toţii povesteau despre prietenia lor cu prichinduţele. Până şi Tăcutul, de la care cu greu puteai scoate măcar o vorbă, spuse:
— Pe cuvânt de onoare, fraţilor, înainte nici prin gând nu-mi trecea că te poţi împrieteni tot atât de bine cu prichinduţele ca şi cu prichindeii.
— Tu mai bine-ai tăcea din gură! îi strigă Habarnam. N-am prea băgat de seamă să te fi împrietenit acolo cu cineva.
— Dar tu te-ai împrietenit? îl întrebară prichindeii.
— M-am împrietenit cu Ochi-albaştri! declară cu mândrie Habarnam.
— Vezi să nu te credem! spuse Ţintişoara. Tu până şi cu prietenul tău, Peticel, te-ai certat pentru că e prieten cu prichinduţele.
— Da’ de unde! Cu Peticel m-am şi împăcat şi de-acum o să mă împrietenesc şi eu cât mai mult cu prichinduţele.
— Dar înainte de ce nu te împrieteneai cu ele? întrebă Romaniţa.
— Înainte eram un prost. Mă temeam să nu-şi bată joc de mine ceilalţi pentru că vorbesc cu prichinduţele.
— Ba o să-ţi fie teamă şi de-acuma, spuse Ţintişoara.
— Nu. Acum am devenit o persoană cultivată. Vrei să ne împrietenim? Iar dacă va râde cineva de mine, îi pocnesc una drept între ochi.
— Că mare nevoie am eu să te baţi din pricina mea! îi răspunse Ţintişoara.
— Ei bine, uite, n-am să mă bat. Pur şi simplu n-am să dau nici o atenţie ironiilor.
Habarnam se împrieteni cu Ţintişoara şi de atunci, ori de câte ori observa că cineva jigneşte vreo prichinduţă, el se apropia şi-i spunea:
— De ce necăjeşti prichinduţa? Bagă de seamă, să nu te mai prind că faci aşa ceva! La noi n-are voie nimeni să le necăjească pe prichinduţe.
Aşa se face că prichinduţele începură să-l respecte şi să spună despre el că nu e deloc un prichindel rău. Ceilalţi prichindei, desigur, îl invidiau pe Habarnam pentru laudele ce i se aduceau şi începură să ia şi ei apărarea prichinduţelor. Astfel că jignirea prichinduţelor fu interzisă cu desăvârşire în Oraşul Florilor. Dacă se întâmpla aşa ceva, dacă vreunul dintre prichindei îşi întrebuinţa pumnii, sau dacă numai adresa vreunei prichinduţe o vorbă jignitoare, era dispreţuit de toţi, se spunea despre el că e un bădăran prost crescut şi un prostănac necioplit, care nu cunoaşte cele mai elementare reguli de bună purtare.
Acum nimeni nu le mai alunga pe prichinduţe când vroiau să se joace cu prichindeii ci, dimpotrivă, le primeau întotdeauna în jocul lor.
În scurtă vreme Ştietot proiectă să se introducă în Oraşul Florilor conducte din tulpini de stuf şi să se amenajeze câteva fântâni arteziene, pentru început măcar câte una pe fiecare stradă. În afară de asta el propuse să fie făcut un pod peste pârâul Castraveţilor, pentru a se înlesni trecerea în pădure. Prichinduţele munceau şi ele alături de prichindei. De dimineaţă până la prânz lucrau cu toţii la construcţia podului, la montarea conductelor, la amenajarea fântânilor arteziene. După-amiază se jucau — care leapşa, care de-a v-aţi ascunselea, care fotbal sau volei.
Doar Habarnam nu prea lua parte la jocuri. El spunea:
— Acum n-am timp pentru joc. De citit, mai citesc eu cu chiu cu vai, dar de scris nu pot decât cu litere de tipar. Trebuie neapărat să învăţ să scriu frumos. Nimeni în afară de mine nu ştie pentru ce-mi trebuie asta.
În loc să se ducă la popice sau la fotbal, Habarnam se aşeza la masă şi se apuca să citească. Nu citea decât o pagină pe zi, dar asta, desigur, îi era de mare folos. Uneori citea şi câte două pagini: pentru azi şi pentru mâine. După ce isprăvea cu cititul, îşi lua un caieţel şi începea să scrie. Acum nu mai scria cu litere de tipar ci de mână, dar la început tare le mai făcea anapoda. Pe atunci, în loc de litere, apăreau în caietul lui un fel de mâzgăleli şi încolăcituri, însă Habarnam îşi dădu foarte multă silinţă şi treptat se obişnui să facă literele frumos, atât pe cele mari, adică acelea cu care se începe fraza, cât şi pe cele mici. Mult mai mare necaz avea cu petele de cerneală…
Habarnam îşi împodobea deseori caietul cu pete de cerneală. Şi pe deasupra, de îndată ce făcea o pată, dădea cu limba peste ea. Din cauza asta petele lui de cerneală căpătau şi câte o coadă lungă. Acestora el le spunea comete. Asemenea “comete” se lăfăiau aproape pe fiecare pagină. Dar Habarnam nu se descuraja, deoarece ştia că răbdarea şi munca îl vor ajuta să scape şi de “comete”.

Ufo a inventat un aspirator uriaș pentru creierele copiilor care nu sunt puternici mental. El aspiră toate cunoștințele acumulate. Tu poți să-i reziști?

Îți place quiz-ul făcut de acest user Kidibot?

Click să votezi!

Pentru că ți-a plăcut acest test ...

Provoacă-ți prietenii tăi să răspundă și ei!

Ne pare rău că un utilizator Kidibot a făcut un quiz atât de slab!

Probabil că a fost sabotat de către Crocobeți. Hai să-l îmbunătățim!

Spune-ne cum putem să-l îmbunătățim.

Exemple de întrebări din quizul "Capitolul XXX – Întoarcerea"

  • Ce purta vântul?
  • Ce voia să învețe, Habarnam?
  • Cu ce îşi împodobea deseori caietul, Habarnam?

Crezi că poți face un quiz mai bun decât Capitolul XXX – Întoarcerea?

Click aici
Probleme cu Capitolul XXX – Întoarcerea? Raportează!

Partener Principal:

Kidibot caută partener principal!

Susținători activi:

Kidibot este sustinut de Mega Image Kidibot este sustinut de Raiffeisen Bank Kidibot este sustinut de Mindblower Kidibot este sustinut de Interbrand Kidibot este sustinut de Zooku

Edituri prietene:

Kidibot este sustinut de Editura Niculescu Kidibot este sustinut de Editura Arthur

Parteneri educaționali:

Kidibot este sustinut de Știință și Tehnică Kidibot este sustinut de Astroclubul Bucuresti

Partneri pentru românii din afara granițelor:

Kidibot este sustinut de Ministerul pentru Rom\nii de Pretutindeni

KIDIBOT în lume:

USA | UK | MD | IT | RO
Platforma Educațională Kidibot folosește cookie-uri funcționale și de trafic pentru a putea ajuta copiii să citească și să învețe mai mult.
Total time: 1.2843768596649 s