Cuore, inimă de copil

15 puncte bonus

13 rezolvări

Romană

Profesorul nostru
după Edmondo de Amicis

De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute.
— Bună ziua, domnule profesor!
— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strângeau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:
— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi rămânea serios după fiecare salutare; dunga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre fereastră, uitându-se la acoperişul
casei din faţă; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit.
După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la faţă şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are şi-i
pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.
În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ridică şi început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, aşteptându-şi pedeapsa. Profesorul îi puse o
mână pe cap şi îi zise numai atât:
— Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu să dicteze.
Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine.
Învăţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt
sigur că în inima voastră fiecare din voi a şi răspuns “da”; de aceea vă şi mulţumesc!
Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de
el şi îi zise cu sfială:
— Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte şi-i răspunse:
— Du-te, fătul meu!